Principalele intervenții militare inițiate de occidentali fără mandat ONU. Printre țările de pe lista: Irak, Libia sau Kosovo

Țări occidentale, conduse de obicei de NATO, dar și intervenții unilaterale în urma cărora ONU crează, eventual, forțe de interpunere sau de menținere a păcii, au efectuat de dată recentă o serie de intervenții militare fără mandat ONU sau al căror mandat a fost contestat, relatează AFP.

– KOSOVO, 1999

Pe 24 martie 1999, NATO lansează o campnie aeriană împotriva Iugoslaviei conduse de președintele Slobodan Miloșevici, în urma unui eșec în privința ajungerii la o soluționare politică a crizei din Kosovo. Rusia și China amenință că vor opune voturi de veto unei rezoluții ONU permițând o intervenție militară.

Operațiunea „Allied Force”, efectuată de către NATO, vizează să pună capăt represiunilor sârbe asupra populației albaneze din Kosovo și îl obligă pe Miloșevici să semneze un plan de pace.

Intervenția are loc în urma unei ofensive sârbe violente împotriva separatiștilor albanezi din cadrul Armetei pentru Eliberarea Kosovo (UCK) și unor tentative de mediere fără rezultat.

Războiul purtat de NATO angajeză până la 600 de avioane din 13 țări în bombardamente zilnice asupra unor ținte militare în Kosovo, Serbia și Muntenegru. Pe 10 iunie 1999, forțele sârbe încep să se retragă din Kosovo, care trecet sub administrația ONU.

– IRAK, 2003

În martie 2003, Washingtonul, Londra și Madridul vor să propună o rezoluție în cadrul ONU vizând aprobarea unui Război în Irak, regimul fiind suspectat că deține arme de distrugere în masă. Proiectul este retras înainte de vot, din cauza lipsei consensului, Franța, Rusia și Germania refuzând o operațiune.

În urma unui ultimatum dat lui Saddam Hussein, administrația americană decide să acționeze fără mandat ONU. Ea declanșează ostilitățile pe 20 martie, prin raiduri aeriene împotriva Bagdadului și pătrunderea forțelor terestre americano-britanice prin sud.

Operațiunea „Iraqi Freedom” conduce la îndepărtarea lui Saddam Hussein de la putere, judecat de un tribunal irakian și execurtat la sfârșitul lui 2006.

În mai 2003, forțele coaliției erau alcăruite din 150.000 de americani și 23.000 de militari din aproximativ 40 de țări.

Pe 16 octombrie 2003, ONU adoptă rezoluția 1.511 care „autorizează o forță multinațională”, menținând controlul aproape absolut al Washingtonului asupra Irakului. Ultimii militari americani se retrag în decembrie 2011.

– LIBIA, 2011

Pe 17 martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU adoptă o rezoluție (1.973) care autorizează țările membre să „adopte orice măsuri necesare” în vederea „protejării civililor (…) aflați sub amenințarea unor atacuri” din partea forțelor colonelului Muammar Kadhafi, contestat începând din februarie de o revoltă populară.

Operațiunea „Unified Protector” începe pe 19 martie și este condusă de Franța și Marea Britanie, în timp ce Statele Unite asugură o poziție de susținere activă. În total, 18 țări participă la operațiuni.

În iunie, Rusie și China acuză NATO că interpretează „în mod arbitrar” rezoluția Consiliului de Securitate care a autorizat loviturile militare în Libia, prin faptul că nu se limitează la protejarea civililor, ci urmărește prăbușirea regimului, lucru recunoscut de către Franța.

Pe 20 octombrie, Muammar Kadhafi fuge, dar este ucis în ultimul asalt împotriva regiunii sale natale, Sirt, la est de Tripoli, după două luni de la preluarea controlului asupra capitalei de către rebeli, mulțumită susținerii hotărâte a operațiunii NATO.